Intr-o amiaza de toamna ,intr-un spatiu arhaic ,un cherlait puternic si prelung tulbura linistea ce invaluie satul Accalmia .
Avantandu-se in lumea larga,strabatand pustiile ulite ale satului in care abia a poposit,avandu-se doar pe ea ,cu ideile marete ,cu onestitatea innascuta,cu fata blanda si zambitoare ce poarta insa amprenta unor adanci suferinte ..asa …inarmata doar cu hrana necesara pentru cateva zile,cu o patura si un pulover vechi croit de raposata sa mama,si cu mult curaj si speranta,Clara paseste tacuta ,fara sa stie unde se afla,fara sa-si dea seama exact cat drum mai are de parcurs.Gandurile-i sunt departe…
O scena ii revine adesea in minte caci o face sa-si aminteasca sentimentul de fericire,de care sufletul sau de copil nu s-a bucurat prea mult.Isi aminteste cum focul palpaia ,iar ea isi privea mama ce ii pregatea mancarea sa preferata,era bucuroasa caci era ziua ei de nastere si se putea juca in voie cu buclele aurite ale fiintei la care tine foarte mult,ii putea povesti despre minunatele povesti pe care le descoperea in fiecare zi…caci era tare incantata de unica sa carte cu povesti pe care o pastra ca pe cea mai aleasa comoara.Astfel amintindu-si glasul duios al mamei sale,care si atunci cand devenea dojenitor isi pastra caldura si blandetea…o lacrima i se prelinse pe obraz…si revenind la realitate…vazandu-se singura ,intr-un spatiu necunoscut departe de ideea de a lua o gustare calda,de a dormi intr-un pat ,de a o revedea pe singura fiinta care a avut grija de ea,in ciuda tuturor greutatilor,singura persoana care i-a oferit un zambet cald atunci cand parea trista ,care a iubit-o fara sa-i ceara nimic in schimb,desi ii era mama vitrega,incepu sa planga ,iar impreuna cu aspectul dezolant al naturii (caci tin sa precizez,era luna octombrie)…infatisau un peisaj demn de compasiune .
Pasii o purtau in continuare pe ulitele prafuite in timp ce inserarea se aseza netulburata peste satul pe jumatate amortit.In cele din urma fetita noastra se hotari sa-si caute un culcus caci se simtea istovita .Astfel cauta un loc mai ferit de vant si de privirile curiosilor ,isi intinse paturica in care se ghemui cu totul,si cuprinsa de fiorii transmisi de pamantul reavan,incepu o lupta cu frigul ce-i patrundea parca in suflet taindu-i rasuflarea,dar ea nu se lasa invinsa desi tremura cu toata fiinta ; desi trupul firav al copilei nu era pregatit sa suporte cruzimea in care natura o imbratisa cu bratele-i deschise,micuta faptura indraznea sa lupte ,sa incerce sa supravietuiasca caci spera ca va sosi si clipa in care isi va gasi bunicul si va putea duce din nou o viata normala.In cele din urma senzatia acuta de frig se transforma in amorteala,insa una placuta ; un somn dulce ii deschidea acum taramuri de vis,imaginea mamei sale ii domina mintea,sufletul parea ca-si gasise linistea in bratele suave ale mamei …Nu-si mai putea dori nimic.
Soarele se iveste usor,fara sa se grabeasca.Pare o zi iesita din temporalitate, in care evenimentele nu vor sa se desfasoare,iar clipele nu vor sa se scurga .Trecatorii se indreapta agale spre targul din apropiere(caci era intr-o zi de sambata cand se infaptuiau astfel de trocuri).Timpul isi urmeaza cursul sau inexorabil…
